Ministrul Adomniţei a început o nouă reformă în Educaţie, dar reforma asta seamănă cu tunarea unei Dacii 1300. Maşina învăţământului românesc a fost dată cu mai multe straturi de vopsea europeană, procedurile de licitaţii publice au fost dotate cu spoilere, din boxe răsună o droaie de programe-hit-uri europene, dar motorul pur şi simplu nu trage. Profesorii sunt în continuare prost plătiţi, se deprofesionalizează pe capete, iar rezultatele încep să se vadă.
Programul pentru evaluarea internaţională a elevilor (PISA) plasa România pe locul 34 din 43 de ţări participante, iar de atunci situaţia nu s-a îmbunătăţit deloc. Cristian Adomniţei a studiat problema şi a procedat româneşte, ca un inginer adevărat: a băgat şurubelniţa în motorul Educaţiei, mărind avansul, mai precis cerând ca toţi copiii să meargă obligatoriu la grădiniţă începând cu vârsta de trei ani.
În teorie, e o măsură minunată, europeană, care ar elimina decalajele dintre elevi la startul din clasa I. În practică, nimeni nu s-a gândit că prima condiţie pentru succesul unei legi e posibilitatea de a o aplica. Astfel, în Bucureşti, există un deficit de vreo 15.000 de locuri în grădiniţe. Aici, indiferent ce lege semnată de Adomniţei va publica Monitorul Oficial, admiterea prichindeilor la grădiniţe e mai dificilă decât admiterea la facultate, examenul constând în fel de fel de şpăgi şi de zile-coadă prestate de părinţi. Măsura o fi una aplicată de câteva ţări europene, dar tot normele europene spun că o grupă trebuie să aibă 20 de copii, nu 40-50, cum se întâmplă la noi. În plus, în afară de supraaglomerare, tot normele europene prevăd ca în grădiniţă să existe 3 încăperi: pentru masă, somn şi joacă. În majoritatea grădiniţelor din Capitală, unde metrul pătrat construibil atinge preţuri astronomice, dormitorul e şi sală de mese, şi loc de joacă, că de aia s-au inventat paturile rabatabile.
În mediul rural, legea e şi mai greu de aplicat pentru simplul motiv că cei mici, în cazul fericit în care au prin zonă o grădiniţă, n-au cum să ajungă la ea. La ţară, problema asta n-a fost rezolvată complet nici măcar pentru elevi, aşa cum a dovedit-o programul „microbuzele şcolare”. Ministerul a cumpărat 450 de maşini pentru transportul elevilor în mediul rural, dar a neglijat mici amănunte de stabilit cu comunităţile locale, de genul bani pentru benzină şi pentru şoferi. Aşa au apărut situaţii hilare, cum s-a întâmplat în localitatea vasluiană Brădeşti, unde autorităţile au decretat că microbuzul nu va transporta elevi pe vreme proastă, ca să nu se împotmolească.
Prin Argeş, autorităţile au fost înţelegătoare, au găsit uşor şi bani de benzină, numai că microbuzul şcolar nu transporta şcolari, ci echipa locală de fotbal. Acum, că tot vorbim de practică, închipuiţi-vă un microbuz „de grădiniţă”, condus de nea Gicu de la Primărie, plin cu prichindei care ţipă din kilometru în kilometru că au făcut treaba mică sau treaba mare, după caz. Probabil, legea va fi aplicată în paralel cu un nou program naţional, „Laptele şi pampersul”, dar asta n-are nicio importanţă. Important e că Adomniţei, al patrulea ministru care a trecut pe la Educaţie în ultimii 5 ani, vrea, ca şi predecesorii săi, să intre repede în istorie. De aia, în 2004, examenul de capacitate, introdus de Andrei Marga, se transformă în Teste Naţionale.
Din acest motiv, în 2006, Hărdău propune evaluarea şi prin teze cu subiect unic. La fel, Adomniţei vrea în 2007 să renunţe la „examenul anacronic” Testele Naţionale şi se gândeşte la reintroducerea examenului la liceu. Studii de impact ale unor modificări legislative fac numai occidentalii fraieri, care au timp de pierdut. La noi nu sunt necesare. Orice român poate, la o adică, să fie un competent mecanic de Dacie, antrenor de fotbal sau ministrul Educaţiei.
de Marius NITU | 03 AUGUST 2007
Sursa www.gandul.info
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu