6 nov. 2007

Dascăl de ţară - o pacoste, dascăl de oraş - o şansă

Prăpastie Nu doar salariile, ci şi statutul face diferenţa între rural şi urban
Dascăl de ţară - o pacoste, dascăl de oraş - o şansă
31 OCTOMBRIE 2007
70% din cadrele didactice de la sat sunt calificate
Profesorii fug ca de dracu’ de şcoala de la ţară
România a avut în anul şcolar trecut 240.000 de dascăli. Mai precis, cele 246.644 de cadre didactice care i-au învăţat carte pe toţi cei peste 4,5 milioane de elevi ai ţării. În cele 17.449 de şcoli din sate şi cătune şi-au făcut datoria 95.298 de cadre didactice, în timp ce, în doar 6.450 de şcoli şi licee, aflate în oraşele şi municipiile româneşti, au trudit 151.346 de cadre didactice.
Fie chiar şi numai din aceste statistici seci, şi tot înţelegi, extrem de uşor, că în România anului 2007 există o diferenţă majoră între a fi dascăl de ţară şi dascăl de oraş. Toată lumea ştie aceasta şi o simt pe pielea lor mai ales elevii, fiindcă, în oraş, catedrele sunt ocupate de calificaţi (95%), în timp ce, la ţară, cei mai mulţi dascăli sunt necalificaţi (30%). Sigur, în aceste condiţii, şansele egale la educaţie ale elevilor sunt, şi din acest motiv, doar o expresie frumoasă din programele politice ale partidelor. De altfel, nici pregătirea dascălilor calificaţi nu se mai face aşa cum trebuie. România a renunţat, prin 1999, la formarea profesională distinctă a corpului didactic. Sunt ţări în Europa, cum este Finlanda, spre exemplu, unde toate cadrele didactice sunt formate la o unică universitate, pregătirea comună a dascălilor fiind unul din elementele asigurării egalităţii de şanse la educaţie elevilor.
La noi, orice absolvent de universitate poate ajunge în învăţământ. Condiţia unică este aceea de a urma, în cadrul modulului psihopedagogic, câte un curs didactic pe semestru, ceea ce înseamnă câteva zeci de ore de teorie (psihologie, pedagogie, metodică) şi câteva ore de practică, la clasă.
Spunem, de obicei, că proful de ţară are viaţa mai dulce, fiindcă, la sat, părinţii nu sunt atât de pretenţioşi, elevii sunt mai cuminţi şi cerinţele sunt mai mici. Pe domnul sau doamna profesoară din oraş îi considerăm mai norocoşi, fie şi numai pentru că, atunci când plouă sau ninge, nu înşiră noroaiele. Un calcul sumar arată că, de fapt, ar fi mai rentabil să ajungi dascăl la ţară, fiindcă aşa ai avea şansa ca salariul să ţi se pară „colosal” sau măcar să nu mai simţi că ţi se scurge printre degete, de cum îl iei. Fiindcă salariul este cea mai mare durere a dascălului român: e prea mic, e prea puţin şi nu-i ajunge să-şi ducă viaţa într-un mod decent.
Prăpastia dintre satul românesc şi oraş începe să-şi mai umple golul, dar diferenţa dintre dascălul de ţară şi cel de oraş parcă mai mult se accentuează, chiar dacă cei din sate arată ca nişte ţărani ceva mai îngrijit îmbrăcaţi, iar cei din oraş ca nişte târgoveţi scăpătaţi. Nici unii, nici alţii nu au nici bani, nici timp să-şi facă vacanţe de studii, să-şi permită o carte mai scumpă. Înglodaţi în tristeţe şi dispreţ, în sărăcie şi greutăţi, dascălii României – luminătorii naţiei, cum îi numea Haret – îşi duc zilele mai mult cu speranţă, decât cu certitudini.
Diana Rangă nu s-ar întoarce nici moartă să predea la ţară
La începutul carierei sale în învăţământ, Diana Rangă a predat la o şcoală dintr-o comună gălăţeană. Acum, când predă limba şi literatura română la Liceul „Marin Preda”, din Bucureşti, nu crede că ar mai putea să se întoarcă în mediul rural, la catedră. „În Bucureşti sunt mult mai multe oportunităţi. Măcar o dată pe lună, mă duc la teatru. E mult mai greu să le predai o piesă de teatru unor copii de la ţară, care nu înţeleg ce înseamnă vivacitatea scenei. Cum să le stârnesc imaginaţia, când ei au de îndurat frigul cumplit din clasă?”, spune doamna profesoară. Avantajele unui profesor din Capitală sunt, însă, mult mai multe. „Avem atâtea cărţi la dispoziţie, suntem aproape dependenţi de Internet.
La sat, este o ruptură gravă din acest punct de vedere. Cei de acolo nu au această şansă. Şcolile din Bucureşti sunt dotate, poţi face atât de multe activităţi cu elevii. Pentru un profesor din Bucureşti, sunt mult mai multe provocări. Şi satisfacţiile sunt diferite. La ţară am dat peste atâţia copii talentaţi şi ştiam că talentele lor se vor pierde. Aici, satisfacţiile sunt altele, te bucuri când ai rezultate bune la bac, când reuşeşti să transformi în bine un elev vicios”, e de părere Diana Rangă. Nu s-ar mai întoarce să predea la sat, chiar dacă e de părere că acolo copiii au o mai mare creativitate, o mai mare deschidere e minţii. (M.M.V.,M.C.)
Sărăcie Salariul dascălilor se duce pe întreţinere şi mâncare
Mă îmbrac de la piaţă, de la second-hand“
Cei mai mulţi dascăli spun că nu s-ar descurca dacă ar fi să trăiască doar din propriile salarii
Dacă ambii soţi sunt profesori, traiul este la limita subzistenţei
„După ce-am slujit învăţământul timp de 27 de ani, cu dragoste, atâta răsplată primesc: un salariu, care nu-mi ajunge decât pentru a-mi achita întreţinerea şi a cumpăra de mâncare familiei mele!”. Această declaraţie, în forme mai mult sau mai puţin asemănătoare, ne-a fost rostită, telefonic, de mai mulţi profesori din învăţământul preuniversitar, care trăiesc de pe o zi, pe alta. Haine, concedii sau obiecte pentru traiul de zi cu zi sunt bunuri la care mulţi dintre profesori nici nu îndrăznesc să se gândească.
Unii, mai norocoşi, sunt salvaţi de salariile soţilor sau ale soţiilor, care nu lucrează în învăţământ. „Întindem de salariu, ca de praştie. Mă scuzaţi că vă spun aşa, dar acesta este adevărul. Banii mei se duc pe întreţinere şi hrană. Mă descurc foarte greu”, ne-a spus o profesoară de educaţie fizică, din Bucureşti. Dacă profesorii mai au şi unul sau doi copii, deja lucrurile se complică. „Sunt divorţată şi am şi doi copii. Probabil de asta îmi este mai greu.
Nu beau, nu fumez, îmi cumpăr lucruri de proastă calitate şi doar atunci când am nevoie de ele. Colegii mei, profesori, sunt majoritatea în aceeaşi situaţie: nu ne ajungem cu banii”, ne-a spus I.C., profesoară de limba şi literatura română, care după 27 de ani vechime are un salariu de 14 milioane şi aceasta pentru că este şi directoare. Salvarea unora dintre profesori o reprezintă salariile partenerilor de viaţă, care au altă meserie şi câştigă mai bine.
„Am un salariu de 13 milioane, după 30 de ani de muncă la catedră. Noroc cu soţia, care are un salariu mai bun! Nu mi-e ruşine să o spun! Asta este! Deşi sunt director de şcoală, de-abia îmi permit să mă îmbrac decent, să mai cumpăr nişte materiale didactice, sau să mai merg la Operă”, ne-a spus şi C.D., directorul unei şcoli din Bucureşti. Când însă ambii soţi sunt profesori şi mai au şi doi copii, situaţia devine de-a dreptul tragică.
„E o ruşine, dacă ambii soţi sunt în învăţământ. Se îmbracă de la piaţă, de la second hand, au copii excepţionali, cărora nu le pot satisface nici un capriciu, cât de mic. Salariile pe care le avem sunt o mizerie morală faţă de profesori”, ne-a spus Gabriela Vasiloancă, învăţătoare, care câştigă după 25 de ani, 10 milioane de lei, din care plăteşte toate facturile şi face piaţa. Din cauza salariilor foarte mici, mulţi tineri renunţă la meseria de profesor. Din 2000 până în 2007, numărul profesorilor a scăzut cu 20.335. (Elena Larion)
„Nu beau, nu fumez, îmi cumpăr lucruri de proastă calitate şi doar atunci când am nevoie de ele“ - I.C., (profesor de limba şi literatura română)

Comparaţie
Salariile cadrelor didactice
Cheltuielile profesorilor de la oraş...
Un profesor de la un liceu din mediul urban, care are gradul didactic II şi 25 de ani vechime, are un salariu de bază de 1.215 lei. La fiecare nouă tranşă de vechime, se mai adaugă un spor de 3%, din salariul de bază, pentru suprasolicitare neuropsihică. Dacă mai e şi diriginte, salariul creşte cu încă 10%. Pe ce se duc banii, în fiecare lună? Stând în oraş, profesorul are două variante: fie are locuinţa sa, fie stă în chirie. În acest din urmă caz, cel puţin 3 milioane se duc, în fiecare lună, pe chirie.
La acestea se adaugă, în medie, circa 2 milioane de lei, lunar, cheltuiţi pe întreţinere. De cele mai multe ori, dascălii de la oraş sunt nevoiţi să îşi facă abonamente pe transportul în comun. Alimentele de la oraş sunt net mai scumpe decât ţa ţară, aşa că, în fiecare lună, 5-6 milioane se duc numai pe hrană.O socoteală simplă arată că salariul se epuizează urgent, doar pe întreţinere şi hrană. Cărţile, materialul didactic, îmbrăcămintea, încălţămintea sau lucrurile necesare copiilor sunt cheltuieli ce cu greu se pot acoperi din salariu, aşa că profesorii ajung să se împrumute, pentru a le face faţă. (M.C.)
... şi de la sat
Şi la sat, un profesor care are gradul didactic II şi 25 de ani vechime, beneficiază de acelaşi salariu lunar de 1.215 lei şi de aceleaşi sporuri. În plus, însă, profesorii din mediul rural primesc un spor, care variază între 5 şi 80%, în funcţie de zona geografică. În medie, acest spor este de 20-25%. În acest caz, salariul creşte, din start, până la aproape 15 milioane. Dacă face naveta, dintr-un sat în altul sau la domiciliu, costurile îi sunt decontate. Cheltuielile, la ţară, sunt, însă, mult mai mici. Cei care locuiesc în sat au fie casă, fie stau în gazdă, dar chiria de la ţară nu este aceeaşi cu cea din oraş. În schimb, la ţară se plătesc lemnele, lumina, diferite impozite.
În ceea ce priveşte hrana, aceasta iese mult mai ieftină la ţară, pentru că majoritatea sătenilor au pământ cultivat şi cresc animale. Chiar dacă întreţinerea lor şi lucrarea pământului presupun alte cheltuieli, per total, alimentele ies mai ieftine. Profesorii nu au nici cheltuieli pentru mijloacele de transport şi nici nu dau atâţia bani pe haine, ceea ce înseamnă că, în fiecare lună, aceştia pot economisi câteva milioane. Fireşte, asta în cazul în care nu au un copil sau un nepot la oraş, pe care să îl ajute. (M.C.)

Drepturi / Dacă hotărăsc să rămână la ţară,
Cadrele didactice au dreptul la pământ şi casă
Primarii sunt obligaţi să aplice legea, dar nu au întotdeauna de unde să dea pământ
Chiar dacă profesorilor nu prea le convine să predea la ţară, aceştia ar trebui să ia în calcul câteva avantaje. Conform Statutului Personalului Didactic, profesorii titulari care predau la ţară şi se stabilesc în localitatea respectivă au dreptul la un hectar de pământ. Primarul, după ce prezintă consiliului local şi comisiei de învăţământ din primărie situaţia profesorului respectiv, decide dacă îi va oferi profesorului pământul, cu drept de folosinţă.
Acest lucru se va întâmpla dacă autoritatea locală dispune de respectivul teren. „După revoluţie, s-a dat foarte mult pământ profesorilor pentru că şcolile aveau propriul teren. La noi în judeţ, ştiu că la Grupul Şcolar Armăşeşti au reintrat în folosinţa liceului în jur de 200 ha, care au fost date profesorilor, în acea perioadă”, a spus Petre Gheorghe, inspectorul şcolar general din Ialomiţa. La nivelul Ministerului Educaţiei nu există o statistică a numărului de profesori care au primit pământ.
Profesorii mai au un drept. Autorităţile locale trebuie să le asigure o locuinţă, pe perioada cât sunt profesori titulari în respectiva localitate. Cei care au până la 35 de ani vor primi sprijin să-şi construiască o locuinţă, proprietate personală, cu acordarea de credite pe termen lung, cu dobândă minimă, în condiţiile legii.
„Există şi cazuri în care primarii caută o gazdă mai ieftină pentru profesori, dacă aceştia nu vor să rămână prea mult timp în respectiva localitate”, a adăugat inspectorul şcolar. Dacă profesorii care predau în mediul rural nu doresc să se stabilească în localitatea respectivă, primăria le va deconta cheltuielile pe mijloacele de transport în comun, la şi de la locul de muncă. Toţi profesorii beneficiază şi de o reducere de 50%, pentru 6 călătorii pe an, dus-întors, cu trenul. (Elena Larion)

Destin În fundul Moldovei,
Pentru Gheorghe Jigău, elevii de la ţară sunt ca merele frumoase
De 40 de ani, dascălul din Poiana Negustorului înşiră noroaiele ca să aducă lumină în ochii elevilor
Grădina, stupina, vaca, porcii, păsările şi căţeii îi umplu ziua de muncă
Cizmele de cauciuc ajung până la genunchi, apărându-l de noroiul locului. Pantalonii de stofă sunt bine îndesaţi în cizme, de la brâu în sus, arătând ca un dascăl: cămaşă, pulover. Şi în sus, e bine îmbrăcat. Mâinile îi sunt tăbăcite de muncă, iar ochii albaştri te privesc demn, când vioi, când cu o urmă de tristeţe. „Aici am fost eu prima dată învăţător, acu’ 40 de ani. Mi s-a părut groaznic. După o lună jumate, am cerut să plec în serviciul militar. După aceea, am avut post de învăţător în altă parte.
Am făcut Facultatea de educaţie fizică şi sport din Bacău. Am fost al doilea la repartiţie. Puteam să aleg să plec la Năvodari, la Galaţi, la Braşov, dar am ales să vin la ţară, aici, fiindcă voiam, să fac ceva. Şi am făcut. Numai câte spaliere şi bănci sunt făcute de mine. Luam şi bani de acasă, ca să cumpăr scânduri, să fac ceva pentru şcoală. Am făcut o sală de sport minunată în satul meu, Valea lui Ion”, spune profesorul Gheorghe Jigău.
Ca să ajungă la şcoală, merge pe jos câte 6 kilometri
Ca să ajungă din satul lui la şcoala de pe deal, din Poiana Negustorului, profesorul Jigău merge pe jos câte 3 kilometri la dus, 3 la întors. Predă şi la alte 3 şcoli, dar cea din Poiana Negustorului e cea mai amărâtă. Ţine orele pe culoar sau afară. „Un profesor la o şcoală cum e asta trebuie să încerce cumva să facă rost de materiale, pe care să le poată folosi în condiţiile de aici. La noi, la şcoală, numai prin joc se poate face ceva. Copiii nu ştiu ce e ordinea, ce e disciplina. Confecţionăm mingi din cârpe, mai luăm cercuri de la bicicletă, le vopsim şi ne jucăm cu ele. Adun cu copiii beţe din pădure şi fiecare îşi face câte un baston, tot pentru joacă. Din sforile mai groase facem corzi.
Am promisiunea, acum, şi pentru o saltea”, spune, mândru, profesorul. Cu copiii, încearcă să nu se rezume doar la sport. „Le spun să înveţe, măcar cât de cât. Îi mai îndrum şi eu. Îi învăţ să vorbească frumos, corect, să spună paisprezece, nu paişpe. Şi îi mai învăţ şi din valorile sportului. Dacă la fotbal, se îmbrâncesc sau îşi vorbesc urât, îi sancţionez. Trebuie să fii răbdător şi blând cu ei. Te apucă tristeţea când vezi că nici jumătate dintre ei nu pricep ce vrei să le spui. Dar fiecare cărămidă se sprijină pe alta şi abia apoi apare zidul. Ei au nevoie de mult sprijin, de ajutorul cuiva. Copiii de la ţară sunt mult mai necăjiţi – dar au o frumuseţe a lor. E ca un măr, care, chiar dacă are urma unui vierme, tot e frumos.”
Munceşte în gospodărie până seara târziu
După ore, domnul profesor nu are timp de pierdut, fiindcă la ţară, viaţa nu te lasă o clipă să te odihneşti. „Am pământ de cultivat, am animale, stupină. Eu mă ocup de toate. La 6 fără un sfert, mă scol. Până la 7,30, am toate treburile puse la punct. Mulg vaca, dau de mâncare la porci, la păsări, la căţei. Când mă întorc, pe la 12, ud grădina. După-amiaza muncesc la stupină, primăvara stau vreo 2-3 ore în livadă. Abia seara mai apuc să citesc ceva, să văd ce se mai întâmplă prin lume.” Nu ar da casa de la ţară, nici pentru Intercontinentalul din Bucureşti. Dacă ar trebui să trăiască în oraş s-ar simţi ca un condamnat. De când era mic, a locuit la ţară. Mergea pe jos din satul lui până în celălalt, la Blăgeşti, unde învăţa.
„Încălzeam un pietroi şi îl ţineam în mână până la şcoală, ca să nu îmi îngheţe degetele, pentru că vroiam să învăţ.” Aşa şi-a îndrumat şi copiii, care amândoi sunt profesori: unul de informatică, la Buhuşi, altul de franceză şi engleză, la Moineşti. Uneori, când se întâlneşte cu fratele lui, Mihai Jigău, directorul adjunct de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, din Bucureşti, îi spune amar: „Ce faceţi voi acolo, la Bucureşti, şi ce e aici!” (Miruna Covaci)
„E unul dintre cei care vor să facă ceva. Tradiţionala chiuleală nu l-a caracterizat niciodată. E un om blând, talentat, cânta la vioară, picta. Eu îl invidiez, dar el nu ştie asta. E întristat că nu se poate face mai mult pentru şcoala românească. Se întreabă de ce oamenii trebuie să fie marcaţi de simplul fapt că sunt de la ţară.” - Mihai Jigău (fratele profului de ţară)

Provincie În Hunedoara, fără bibliotecă, teatru sau cinematograf
Mariana Luţă îşi dă doctoratul pentru a învinge monotonia
Cea mai mare împlinire a unui dascăl este să stârnească interesul elevilor
Intelectualul din provincie citeşte acasă şi se cultivă cu ajutorul internetului şi al CD-urilor
Oricine ar fi înclinat să spună că un profesor trebuie, musai, să meargă din când în când la un film bun, ori la o serată culturală. Ce se întâmplă, însă, cu un dascăl dintr-un oraş prăfuit, fără bibliotecă, teatru sau cinematograf? Mariana Luţă predă informatica la Colegiul Economic „Emanuil Gojdu” din Hunedoara, unde îi instruieşte pe elevii de şcoală generală şi liceu, la care se adaugă cursurile predate la o şcoală postliceală şi la una de arte şi meserii.
„Nu prea ai multe lucruri de făcut într-un oraş în care mai e doar o casă de cultură şi o galerie de artă. Citesc acasă şi iau informaţiile de pe internet sau de pe CD-uri”, e de părere doamna profesoară pentru care singura „evadare” din cotidian o reprezintă audiţia muzicii clasice. Tocmai monotonia Hunedoarei şi lipsa alternativelor de petrecere a puţinului timp liber, de care dispune, au împins-o pe Mariana Luţă să urmeze doctoratul, înscriindu-se la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu: „Am ales, acum patru ani, studiile de doctorat ca să-mi destind mintea.
Merg, lunar, la Sibiu, ceea ce îmi face o mare plăcere. În rest, îmi rezerv cam două ore pe zi pentru studiu şi am noroc că menţin o corespondenţă cu colegii mei, cu care fac schimb de cărţi. Un volum de specialitate costă şi două milioane jumătate de lei.
Faptul că Ministerul Educaţiei alocă, fiecărui profesor, 100 de euro, pe an, pentru achiziţionarea de cărţi, e ca şi cum i-ai scoate cuiva ochii cu o «Eugenia». Trăiască internetul şi imprimantele”.
A fi un profesor bun înseamnă să-ţi iubeşti şi să-ţi respecţi toţi elevii
Fiind de meserie analist programator, doamna profesoară s-a reprofilat, în urmă cu zece ani, alegând să fie în preajma elevilor: „Am lucrat 15 ani la Centrul de Calcul din Deva, apoi, în momentul în care acesta s-a privatizat, la fel ca trei sferturi dintre analiştii de acolo, am intrat în învăţământ. Tot timpul am lucrat cu oamenii şi de aceea am ales să lucrez într-un liceu. Îmi pregătesc lecţiile de acasă, dar pentru mine predarea nu e o dificultate. Mi-a făcut întotdeauna plăcere să explic cuiva cum să folosească calculatorul”.
Pe lângă faptul că petrece şi câte 7 ore pe zi, la catedră, profesoara, în vârstă de 43 de ani, trebuie să îşi facă timp şi pentru administrarea reţelei şcolare AeL, pe care o coordonează: „Dimineaţa, timp de trei ore, pregătesc reţeaua pentru cadrele didactice, introduc conturile pentru profesori şi elevi şi întreţin baza de date prin actualizare.
Uneori îi ajut pe colegii mei să introducă lecţiile în PowerPoint şi asist la unele lecţii, deşi ar trebui să se descurce singuri”. Împlinirea vine, în timpul orelor predate la colegiu, alături de elevii pe care îi îndrumă: „Ai satisfacţie, atunci când copiii vin la ora de informatică, lucrează, în mod individual, într-o linişte desăvârşită şi nu întreabă dacă au voie să intre pe messenger. Ora de informatică nu înseamnă internet, ci materiale de lucru. Te simţi împlinit ca dascăl, atunci când stârneşti interesul elevului pentru cunoaştere”. (Raul Florea)
Sursa: http://www.gandul.info/supliment-scoala/dascal-tara-pacoste-dascal-oras-sansa.html?6456;1018603

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare